Codita

M-am nascut in: 10 octombrie 2014

Sunt aici din: decembrie 2014

Imi place sa: primesc separat papica

Nu imi place sa: am oameni in apropiere

Mi-am gasit casuta: offfffff… inca nu

Abby, mamica lui Codita, a venit la noi singura, intrand in bucataria de la vechiul adapost. Era foarte timida si ne lasa cu greu sa ne apropiem de ea, chiar daca nu voiam altceva decat sa ii dam un bol cu mancare. Nici nu putea fi vorba de a o prinde, uneori nu venea cu zilele! Probabil avea casa ei pe undeva prin cartier, insa mai mult ca sigur nu i se permitea accesul in interior si nici atentie nu primea; altfel nu ne-am putea explica de ce venea la noi, din ce in ce mai des, pana cand… nu a mai plecat deloc.  

La un moment dat, a disparut cateva luni si cand s-a intors, avea cu ea trei puiuti, timizi ca ea. Erau si foarte bolnavi micutii, asa ca am fugit cu ei la veterinar, insa doar unul a scapat cu viata: Codita, cel mai salbatic dintre toti.

In lunile care au urmat, am vazut ce inseamna dragostea unei pisici fata de puiutul ei. Il alinta, il hranea, se jucau impreuna, il invata tot ce stie ea, ba chiar ii arata ca nu suntem dusmanii lor, permitandu-ne sa o atingem atunci cand venea in bucatarie – caci asta era acum casa lor. Cody insa nu i-a dat crezare si in continuare nu se apropia de noi, doar de mamica lui. Nu il puteai dezlipi de ea, ii era mereu alaturi – la mancare, in cos, pe coltar, chiar si dupa ce au fost sterilizati amandoi.

Cand am fost nevoiti sa ne mutam, pe Abby o puteam prinde, insa pe Cody, nu, asa ca au mai stat o vreme la vechiul adapost. Eram convinsi ca, daca o luam pe mamica, el se va pierde pe undeva prin cartier si nu va mai sti sa se intoarca. De nenumarate ori am incercat sa il prindem, fara succes. Au si disparut o vreme, din cauza lucrarilor din curte si a galagiei. Pana intr-o seara cand i-am vazut in bucatarie, dormind. Erau atat de infometati, incat Codita nici macar nu a protestat cand a fost luat pe sus si bagat in transportor. Abby, nici atat. Aratau destul de rau, erau murdari si slabisera suficient de mult incat sa ne speriem de-a binelea.

Noi eram cu totii foarte fericiti ca ii stiam, in sfarsit, alaturi de noi, in siguranta, chiar daca ei nu erau deloc incantati. Saptamani la rand, Codita parea deprimat, abia manca ceva si se ascundea in acelasi cos unde era mamica lui, desi abia incapeau. Abby s-a adaptat mai rapid decat puiutul ei, insa timiditatea ei s-a adancit. Pareau atat de nefericiti in noul loc, incat ni se rupea sufletul si am ajuns sa ne intrebam daca nu cumva am facut o greseala aducandu-i aici, luandu-le libertatea. Dar cum am fi putut sa ii lasam? Depindeau de noi, noi eram familia lor care trebuia sa le ofere hrana si ingrijire iar dovada era ca s-au intors in bucatarie, asteptand probabil sa venim si noi si sa ii hranim. Nu aveau, pur si simplu, unde altundeva sa mearga…  

Cateva saptamani mai tarziu, Abby si Codita aratau mai bine, blanita isi recapatase luciul, ba chiar s-au ingrasat putin. Cand nu eram prea aproape, se plimbau prin camera destul de relaxat, pareau ca isi revin. Dupa inca 1 an, s-a ivit o sansa ca Abby sa stea cu o prietena de-a noastra in Olanda, care sa incerce sa ii gaseasca o familie iubitoare. Merita mai mult decat un adapost, iar a o tine la noi de dragul lui Codita, a-i lua aceasta sansa, era nedrept fata de Abby, ne-am gandit noi. De atunci, a fost dusa inapoi de doua ori deja, pentru ca ii este foarte greu sa se adaptateze la o noua casuta si se pare ca nimeni nu are rabdarea necesara – in afara de prietena noastra, fata de care Abby s-a deschis, pe care o iubeste si o accepta.

Codita a fost de-a dreptul pierdut dupa ce a plecat mamica lui. Nu cred ca pana atunci ne-am dat seama pe deplin cat de atasat era de Abby si cat de greu ii era fara ea. Am facut tot ce am putut ca sa ii fie mai usor: ii dadeam cea mai buna mancare, vorbeam cu el, ii ofeream atentie sporita, insa nimic nu parea sa functioneze. Doar luni mai tarziu am observat o schimbare in bine, cand l-am vazut plimbandu-se putin in prezenta noastra si jucandu-se si el cu vitejii adapostului. Dar in continuare nu se lasa atins sau, daca este intr-un cos atunci cand ne apropiem, ne pasaie si se face mic mic, asteptand sa ne departam. Singur lucru pe care Codita il accepta din partea noastra, este sa ii punem alaturi bolul de mancare pe care stie ca il primeste de fiecare data. Atat.

Cand este foarte liniste in camera, il vedem uneori mergand la bolul cu apa sau hrana uscata. Nu mai este chiar atat de timid fata de celelale pisici, cel putin fata de cele care sunt mai cuminti. Ne intrebam de multe ori daca il vom putea atinge vreodata, daca ne va lasa sa il mangaiem. Ne-am dori tare mult acest lucru, sa ii castigam increderea. Mai mult ca sigur, Codita nu va avea niciodata casuta lui, ci va ramane la noi pentru totdeauna, chiar daca este un motan extrem de frumos. Frica lui este atat de adanca, neincrederea in oameni atat de mare, incat ar dura luni, poate ani, pana s-ar incumeta sa se deschida, sa permita sa fie atins. Si cine ar avea atata rabdare, atata iubire? Cine l-ar accepta pe Codita? Nu stim, poate doar cineva ca noi…

Adoptia unei pisicute din adapostul nostru se face in baza unui contract de adoptie. De ce? Pentru ca ne pasa! Conditiile impuse de Asociatia Prietenii Pisicilor sunt usor de respectat atunci cand persoana care adopta este responsabila si iubeste intr-adevar pisicile.

Va multumim!

Voluntarii