Margot & Cory

De multi, multi ani, ne petrecem toate week-end-urile la adapost, dupa un program bine stabilit: o “tura” de dimineata si una de dupa-masa, sambata si duminica. Uneori, mai adormim si noi si intarziem cate o jumatate de ora, asa cum i se mai intampla oricui, macar o data in viata.

In acea sambata insa, 5 iulie 2014, nu a adormit nimeni. Era deja foarte cald dimineata, soarele ardea, iar noi stiam exact ce vom gasi in fata casei, inainte sa ajungem: o cutie cu pisici. Ne sunase o vecina sa ne intrebe ce sa faca pana ajungem noi – ii era frica sa nu moara sufocate, saracele, caci si ea era obisnuita deja cu genul de cadouri pe care le primeam noi.

Am luat asadar cutia si am desfacut-o cu mare grija, in spatele usilor inchise. Am gasit doua frumuseti negre, cu ochii mari, extrem de speriate, abia respirand, care au tasnit din cutie cautand o cale de scapare. Nici pentru noi nu este usor sa vedem disperarea unor pisici care se simt incoltite, fara speranta… Ce or fi simtit atunci ele, vazandu-se inchise intr-o camera mica, necunoscuta, dupa cine stie cate ore de stat intr-o cutie, in soare, fara lumina si fara aer, asteptandu-si salvarea sau moartea – asta nu ne vom putea imagina niciodata.

Una parea adulta, desi micuta de statura, iar cealalta inca puiut, mai marisor deja. Asa a si fost: Margot, mamica, avea in jur de 2 ani si jumatate, maxim 3 si era – este inca – o frumusete fara pereche, mignona, cu boticul un pic turtit, insa foarte salbatica atunci cand incerci sa o atingi. Puiutul, Cory, 5-6 luni sa fi avut pe atunci, foarte speriat si el, era slabut, fricos, si mai mereu in cautarea mamicii lui, singura cu care se simtea in siguranta.

Anii au trecut, insa Margot a ramas neschimbata: orice incercare de a o atinge este zadarnica. Ne permite sa ne apropiem de ea pana la maxim 1 metru fara sa fuga si orice pas in plus il considera o amenintare. Singura ocazie in care isi face simtita prezenta este ora mesei, cand o vezi stand pe un dulap sau raft, fixandu-te cu privirea si asteptand sa ii pui un bol cu mancare, separat. Cory iar, s-a facut un motan frumos si mare, cu un comportament similar cu al mamei lui: nu se lasa atins, nu se apropie de noi, dar cere si el un bol de mancare, doar al lui, undeva pe un raft unde sa nu fie deranjat de alte pisici.

Si, exact ca atunci cand au venit la noi, ii vezi deseori impreuna. Cory cauta si acum protectia mamei lui, desi este mult mai inalt decat ea, iar Margot il accepta pana in ziua de azi, ceea ce nu face cu alte pisici din adapost. Asa isi petrec timpul, Margot si Cory ai nostri, departe de toti si de toate. Tot ce putem face noi, voluntarii, este sa ii ingrijim in continuare, sa ii iubim si sa ii acceptam asa cum sunt, si sa le dam tot timpul de care au nevoie in speranta ca, intr-o buna zi, ne vor permite sa ne apropiem si ne vor accepta si ei – chiar daca asta va mai dura multi ani de acum incolo.