Puck

M-am nascut in: 9 mai 2018

Sunt aici din: iunie 2021

Imi place sa: nu fie oameni in zona

Nu imi place sa: ma cauti prea mult

Mi-am gasit casuta: offfffff… inca nu

​De-a lungul timpului, in adapost au ajuns si pisici ca Puck: atat de timide si fricoase, incat abia le vezi. Multe dintre acestea au suferit probabil o trauma, pui fiind, pe care nici fosterul, si nici adapostul nu i-a putut face sa o uite. O familie super intelegatoare ar reusi in cele din urma, chiar daca ar dura ani, insa foarte putine dintre mandrutele fricoase primesc aceasta sansa. Asa ca, daca sunt in adapost, probabil la noi vor si ramane – avem zeci de astfel de pisici, care de care mai frumoase, care insa nu vor fi adoptate niciodata.
Puck a fost si el un puiut mic si amarat candva, gasit pe strazile orasului de catre o persoana careia i s-a facut mila de el. Nu a fost usor de prins, era extrem de speriat si a fost nevoie de inca doi oameni pentru a reusi sa il ia pe sus si sa il duca in foster, unde avea sa ramana doi ani. Ar fi ramas inca mult si bine, insa norocul nu i-a suras deloc. Fusese „adoptat” de o pisica extrem de frumoasa si protectiva, care l-a crescut ca pe puiutul ei si care l-a aparat de celelalte pisici ale familiei. Insa cand aceasta, batrana fiind, s-a stins din viata, Puck a ramas singur. Isi petrecea zilele mai mult ascuns, iar seara iesea in tarc si statea singurel in ceva colt, fara sa aiba curajul sa mai intre in casa de bunavoie. Dar macar nu ii facea nimeni rau… pana intr-o zi cand, enervat de un motan din vecini, cel mai in varsta membru al familiei – o pisica pasnica de firea ei, l-a luat la bataie pe Puck cel fricos. Celelalte pisici i-au urmat exemplul si, in ciuda eforturilor familiei de a-i face sa se inteleaga, Puck a continuat sa fie nu doar exclus, dar si batut ori de cate ori aveau ocazia. Ce era sa faca, saracul de el? Mergea la mancare doar dupa ce ceilalti plecau si statea ascuns mai tot timpul. Era absolut ingrozit!

Decizia de a-l aduce il adapost nu a fost usoara. Stiam ca nu il vom „vedea” o vreme, ca exista posibilitatea ca si in adapost sa fie terorizat, insa alta sansa nu avea, chiar daca este atata de frumos… In plus, ne mutaseram recent si speram ca, impreuna cu tarcul cel nou – in care, vara, mandrutele isi petrec mai mult timp decat in casa, spatiul sa fie suficient de mare incat sa isi gaseasca si el coltisorul lui. Am decis sa incercam si, din pacate, a fost mai greu pentru el decat ne-am fi asteptat vreodata. La sosire, l-am izolat intr-o camera ca sa se obisnuiasca si cu noi, si cu pisicile, sa ne poata vedea prin usa, fara sa se simta amenintat. Aveam niste cutii depozitate acolo, si degeaba am pus cosuri acoperite si patuturi, ca Puck al nostru tot printre cutii sau deasupra lor se refugia. Il luam in brate, vorbeam cu el, insa se cutremura cu toata fiinta lui. Nu cred ca am simtit vreodata o asemenea frica…

Dupa o vreme, l-am lasat si pe el sa iasa din camera, nu isi putea petrece acolo tot restul vietii. A urmat o noua perioada, destul de lunga, in care se ascundea fie in iarba, pitit atat de bine incat abia il vedeai, fie pe barna de la acoperisul terasei. Unii dintre noi reuseam sa ne apropiem suficient de mult incat sa ii punem un bol de mancare in fata, insa nu intotdeauna, mai ales daca era in fundul tarcului. Cumva, s-a obisnuit insa sa accepte mancarea pe barna, ba chiar topea cu pofta tot ce ii puneam in bol. Insa de intrat in casa, nici vorba! Nici macar cand era deja frig… I-am pregatit cosuri acoperite cu paturi, izolate cat de bine, ca macar acolo sa se poata refugia. Nu observaseram ca pisicile sa il „vaneze”, ceea ce totusi era semn bun, dar nici nu stiam ce se intampla dupa ce stingem luminile. Pana cand, intamplator, l-am vazut! Intrase in camera! Fricosul nostru stia sa foloseasca usita si stia foarte bine unde se afla farfuria cu mancare. Bine, ne-am gandit, fie cum vrea el, doar sa stim ca mananca.

Au trecut deja doi ani de cand Puck e la noi, insa si-a pastrat obiceiul de a iesi din ascunzis ori cand luminile sunt stinse, ori cand se simte el mai in siguranta. In rest, il gasesti langa Blair, in coltul lor preferat, unde isi tin companie si asteapta sa plecam catre casele noastre, sa isi poata vedea si ei de a lor. Sau pe langa pisicile care sunt de multa vreme la noi, pasnice si intelegatoare cu alte pisici, obisnuite deja cu acel du-te-vino continuu din adapost. Ele macar, il accepta. A facut totusi un mic progres: cu anumite persoane, se incumeta sa se plimbe prin adapost mai relaxat, sau sa mearga la farfuria din mijlocul camerei. Pozele cu el sunt rare si nu tocmai reusite, exact din aceasta cauza. Mai reusim sa facem cate una si atunci cand, extrem de curios de fire, isi invinge frica si isi face aparitia dupa vreun colt de perete, sa vada si el cu ce ne ocupam, sau ce se mai intampla prin baie – pentru ca deh, este totusi o usa care o tinem mai mereu inchisa, iar ce se afla in spatele ei, este un adevarat mister pentru Puck.

Daca ati sti cat de pacat e de Puck… Lui ii place sa fie mangaiat, de fapt, si asta am observat-o cand a avut nevoie de tratament si, prin urmare, a stat izolat o vreme. Refuza sa manance, era extrem de speriat, insa niciodata nu ne-a zgaraiat sau nu ne-a muscat. Ne apropiam incet de el, si incercam ca macar atunci sa il convingem sa accepte si el un pic de mangaiere. Si, dupa primele 10 secunde, simteam cum se relaxeaza treptat… Nu dura mult, dar suficient incat sa ne dam seama ca acest motan extrem de speriat si-ar reveni, in timp. Mult timp, dar daca ar avea vreodata aceasta sansa, chiar suntem convinsi ca s-ar transforma intr-un motan iubitor, un adevarat Fat Frumos al pisicilor, cuceritor de inimi. Pentru ca da, chiar atat de frumos este!

Adoptia unei pisicute din adapostul nostru se face in baza unui contract de adoptie. De ce? Pentru ca ne pasa! Conditiile impuse de Asociatia Prietenii Pisicilor sunt usor de respectat atunci cand persoana care adopta este responsabila si iubeste intr-adevar pisicile.

Va multumim!

Voluntarii